Adolescenta

Si cum viata merge mai departe m-am gandit sa nu mai povestesc nimic despre copilarie si sa trec mai departe la urmatoarea perioada din viata unui om.
Adolescenta pentru mine  a inceput odata cu intrarea la liceu.Dupa capacitate toata lumea era bucuroasa ca a intrat copilul la "cea mai buna sectie la liceu" iar eu ce sa zic...ma simteam implinit si fericit ca oricare adolescent din jurul meu care-si reusise primul vis,acela de a intra la liceu cu o medie bunicica.
 Eee si a inceput si scoala:profesori noi care mai de care cu pretentii ,colegi noi cu fite,impresii si cate si mai cate.Ma simteam ca un copil ajuns in fata unui "munte" peste care nu va putea trece niciodata.Dar timpul a trecut si am inceput sa escaladez muntele incetul cu incetul.Am inceput sa ma imprietenesc cu colegii,sa-mi fac prieteni noi si sa invat .(ca doar pentru asta e scoala)
Si ca orice parinte care-si doreste sa-si vada copilul cat mai sus m-au dat si pe mine la meditatii ca cica numa asa pot reusi sa ajung departe.O tampenie!Bine adevarul e,ca am avut parte de profesori intelegatori la ore cu care am putut comunica si care au reusit sa-mi transmita o stare de bine si chiar sa ma faca sa fiu atrasa de materia lor.Totul pare sa fie bine ar zice unii:scoala merge, colegii sunt si ei cum sunt...insa nu era chiar asa de roz.
Meditatiile si scoala au inceput sa-mi ocupe marea parte a timpului iar eu nu mai aveam timp pentru nimic.Nu ma refer sa am timp pentru mine sa stau sa ma uit la tv sau sa ma joc pe comp ci la faptul ca nu mai puteam tine situatia sub control in familie.Lucrurile au inceput sa-si intre iar in normal pentru parinti,certurile apareau iar si iar .Singura solutie pe care am gasit-o pe atunci a fost cea care m-a epuizat la un moment dat si m-a facut sa am alta parere despre viata ba chiar sa ma gandesc la ceva mai rau.
Ajungeam de la scoala ,mancam si plecam la meditatii.Uneori ma ceream mai repede acasa sub diferite pretexte iar  cand ajungeam nu faceam nimic decat sa stau in camera cu parintii si sa pierd timpul ,incercand sa aplanez putin tensiunea incordata cu diferite"inventii"de pe la scoala.Seara pe la 22-23 ne puneam sa dormim dar cine putea.Datoria ma chema pe de alta parte:teme ba la scoala ba la ore ,lectii de invatat  si asta la lumina tv sau la veioza pentru a nu-si da seama ceilalti(le spuneam ca nu am nimic de pregatit pentru a 2a zi).Ajungeam sa dorm pe la 4-5 iar dimineata la 7 eram gata de scoala.A fost cumplit.Ma rugam mereu sa se intample ceva ca sa scap de situatia asta.
Si nu dupa mult timp Dumnezeu m-a ascultat.M-a adus intr-o situatie limita care se presupunea ca ma va ajuta sa scap de certurile si bataile din familie.Insa in mare parte nu a fost asa.Imi doream sa am o familie linistita si sanatoasa nu sa se ajunga asa departe.Au fost 4 ani de chin in care desi , linistea a revenit in familia mea au aparut alte probleme.Din 6 suflete cate eram intr-o locuinta am ajuns in 4 ani doar 2.Asa e viata !
Multa lume  imi spunea ca dupa ce patesti ceva rau o sa vina si ceva bine,ca dupa ploaie de cele mai multe ori iese soarele,ca trebuie sa zambesti chiar daca sufletul iti e plin de lacrimi si de necaz.Si asa am facut:am zambit mereu incercand sa acopar ceea ce simt pentru ca cei din jur sa nu-si dea seama de problemele mele.Ce vina ar avea ei?Pentru ce sa le spun ca sunt suparat,ca am probleme cand nu le-as putea explica ceea ce simt,prin ce trec.Si intradevar a fost mai bine asa.Am jucat un rol si consider ca l-am jucat ,uneori,perfect.
La nici un an dupa ce s-au linistit apele in familie,se parea ca soarele rasare si pentru mine.Premiile curgeau la scoala,laudele veneau si ele si totul parea a merge spre bine.Am terminat si liceul:"ee ce chefuri mai erau ce viata" ziceau colegii iar eu ma uitam la ei si le zambeam .Ma gandeam ca poate  e mai bine asa decat ca ei.Ma gandeam mereu la viitorul lor daca de acum au inceput sa o ia pe cai gresite:bautura,tigari,droguri,etc.Oare cand vor fi parinti vor face la fel?Eu cel putin stiu sigur ca o sa fac tot ce pot pentru a nu-mi pune copilul(sau copii)in situatia in care am fost eu.
Facultatea..."trebe facuta ca doar fara ea esti un nimeni".Stiam si eu asta dar nu intelegeam de ce singura persoana care imi mai era alaturi se chinuia atat de mult sa ma faca sa plec de langa ea.Timpul le rezolva pe toate si doar cu trecerea timpului am aflat adevarul.(o parte din el)
Au inceput sa apara persoane noi in viata mea care imi vroiau doar binele.Binele lor ,evident ,a devenit "raul" meu.Am inceput sa fiu ignorata de cei dragi care pana sa apara aceste persoane erau langa mine si ma sprijineau (mai putin moral insa financiar aveau grija de mine )Am ajuns sa fiu pusa intr-un colt si data uitarii pentru ca ultimii veniti aveau idei,dorinte si "mofturi" iar ei erau pe primul plan.
Persoane cu care totusi mai vorbeam cate ceva au ajuns sa nu ma mai intrebe nimic,sa-si bata joc de mine si de tot ceea ce-mi apartine,sa fiu doar un pion pe o tabla de sah insa un pion important cand vine vorba de bunuri si de a profita de pe urma mea .:(
Trist,e foarte trist cand stii ca cei care ti-au dat viata isi bat joc de tine si te uita(sunand o data sau de 2ori pe luna pentru a intreba daca merge scoala ...de sanatate nimic)Insa in fata celor din jur ei sunt perfecti:stiu tot timpul ce face copilul lor stiu ca e bine insa "nu-l streseaza asa des cu telefoanele pentru ca are de invatat".
Ti se rupe sufletul cand vezi cum cei care pana acum iti dadeau o bucata de paine acum se comporta ca un strain cu tine.Cand cei pe care ii credeai prieteni stau pe mess o zi intreaga si nu te intreaba macar cum o mai duci,daca esti bine sanatos.E pacat ,mare pacat!
Ma gandesc acum ca poate Dumnezeu mi-a dat ceea ce mi-am dorit.Mi-am dorit sa fie liniste si sa fie bine ,insa nu m-am gandit ca linistea ne desparte de cei dragi.Oare o fi mai bine asa???
Acum nu-mi ramane decat sa zambesc in continuare chiar daca sunt trista sau vesela si sa astept sa vad care va fi urmatorul rol pe care viata mi-l va pregati sa-l joc.